În ”Eroarea lui Broca”, medicul neurochirurg Hugues Duffau ne poartă prin biografia sa. El este savantul care a îndrăznit să contrazică teoria lui Paul Broca, cel care a decis că în creierul nostru zonele dedicate diferitelor activități sunt fix localizate. Această idee n-a fost pusă la îndoială până recent în lumea medicală. Abia în 2014 a fost acceptat faptul că funcțiile creierului (spre exemplu, limbajul) nu sunt localizate într-o singură parte din creier, ci sunt preluate de rețele capabile să se reorganizeze permanent, formând neuroplasticitatea.
Acest chirurg strălucit a obținut echivalentul Premiului Nobel pentru chirurgie la Stockholm, în urma descoperirilor făcute. Povestea lui este cea a geniului medical care aplică o metodă revoluționară: anestezia indusă pacientului pe masa de intervenție este întreruptă în timpul operației. E nevoie ca pacientul să fie treaz pentru a fi identificate și evitate circuitele neurologice vitale. Medicul stimulează zone din creier să afle harta circuitelor neuronale importante, astfel încât tumorile să fie excizate în siguranță, iar pacientul să aibă funcțiile principale intacte. Gestionarea carierei medicale a doctorului devine dificilă tocmai datorită descoperirilor sale. Colegii devin atacatorii teoriei sale, după ce timp de 150 de ani, teoria lui Broca s-a rigidizat în lumea medicală; schimbarea vine greu.
Cazul pianistei
Hugues Duffau mi-a părut un Dumnezeu al chirurgiei atunci când am citit despre concertista rusă. O pianistă cu o tumoare craniană este nevoită să se supună operației; pregătirea actului medical include și o discuție cu pacienta din care aflăm că ea vorbește 5 limbi străine fluent, iar medicul o întreabă pe care dintre acestea dorește să păstreze. Ea decide că vrea să converseze în limba nativă – rusa – cu familia, dar are nevoie de engleză pentru a profesa și de franceză fiindcă locuiește în Franța. Medicul reușește să izoleze limbile cerute, facultatea de a cânta la pian, elimină cu succes tumoarea, dar din păcate se pierd italiana și spaniola în timpul operației.
Ce am mai aflat
-
- Avem un creier șmecher, sau mai bine zis – leneș, deoarece el caută soluția cea mai economică din punct de vedere al energiei consumate. Creierul este autodidact, el decide singur, reproduce aceleași gesturi și comportamente învățate pentru că reprezintă un consum mai mic de energie. În plan social, gândirea autodidactă emisă de creier are tendința să stabilească priorități, să aleagă cea mai adaptată soluție. Iar asta înseamnă să nu mai gândească singur. De aceea, omul tinde să înlocuiască propriul raționament cu cel al societății și culturii din care face parte, dezvoltând o formă de dependență față de ea. Soluția ar fi să ne întrebăm în permanență ”De ce?” – De ce fac asta? De ce cred asta? Nu înseamnă să punem la îndoială una sau alta, după cum spune Allan Watts. Alternativa este dată de creativitate: ”să învățăm să ne dezvățăm”, să schimbăm direcția, să ne contrazicem unii pe alții, să gândim diferit.
- Ierarhia socială este cea care ucide dorința de a face și de a crea, silindu-i pe oameni să devină imobili, stabilește perimetre și caste, distribuie locurile în societate în sus și-n jos. Artiștii sunt vizionari și creativi deoarece ei depășesc normele, privesc și gândesc diferit. Umanitatea și iubirea de oameni răzbat prin toate dialogurile pe care acest strălucit chirurg le poartă cu pacienții săi: ”Nu numai că fiecare individ e diferit, dar această diferențiere se reflectă și în hărțile creierului”.
- Frica resimțită de fiecare om a fost bună în primitivitate, dar acum nu-și mai are rostul, trebuie depășită pentru că ea e sursa unor blocaje mentale, creând frâne în creier.
- Noi, oamenii am putea învăța din organizarea creierului: epicentre aflate la distanță unele de altele se conectează în permanență pentru a asigura o funcție sau alta. Aceste subrețele generează o gândire unică, dinamică, adaptabilă schimbărilor de mediu. Oamenii ar putea să folosească acest exemplu pentru a se organiza în grupuri independente care comunică între ele, nu pe vertical, ca în ierarhie, ci în circuite paralele și interconectate. Ca o completare, Helen Fisher spune că ierarhia a apărut în patriarhat, în timp ce în grupurile conduse de femei domină egalitarismul.
- Pentru viitor, Hugues Duffau preconizează că ne vom ”prosti”. Asistența tehnologică, confortul și pseudolimbajul mașinilor ne vor transforma în niște asistați pasivi, ceea ce reduce considerabil numărul și calitatea conexiunilor cerebrale, asta însemnând o involuție la nivel de creier. Practic, zice el, vom uita să mai gândim. Cedarea minții noastre spre tehnologie, despre care vorbește și Yuval Harari în 21 de lecții pentru secolul XXI când se referă la inteligența artificială, ne va amenința chiar viața. Însăși forma de energie a spiritului uman nu a fost pe deplin înțeleasă, iar calea spre a fi cu adevărat victorioși ar fi să ne putem conecta unii cu ceilalți ca într-un hub, în loc să ne clonăm. ”Existăm în funcție de ceea ce suntem capabili să producem pentru noi și pentru ceilalți.”
- Autovindecarea ar putea deveni, asemenea Terrei care se vindecă singură, un atribut uman accesibil tuturor, la nivelul creierului și al întregului corp.
”Cu cât vom cerceta mai mult neuroplasticitatea, cu atât ne vom lărgi mai mult evantaiul resurselor. Nu e nevoie să creăm o inteligență artificială. Totul este aici, în noi, într-un cvasinelimitat… Activitatea noastră de a crea, de a ne reînnoi, de a nu ne speria de cât de singulari suntem ca ființă este chiar activitatea noastră cerebrală. Celălalt război, mai puțin vizibil, în lumea sa subterană este cel al creației contra cenzurii și gândirii dogmatice.”
Alte cărți despre neuroștiințe: Antrenează-ți creierul de Joe Dispenza, Formula fericirii de Stefan Klein.
Cartea poate fi comandată aici: Eroarea lui Broca.